Aspecte generale ale teoriei democraţiei contemporane
Categoria : Articole 
Download gratuit :
În prezent, trăim vremuri în care dorinţa de libertate şi democraţiei se face simţită în lumea întreagă. Europa Răsăriteană s-a debarasat de guvernele totalitare care au dominat-o timp de aproape de jumătate de secol, iar republicile Uniunii Sovietice se luptă să înlocuiască regimul comunist care a dăinui aproape 75 de ani cu o orînduire democratică, pe care nu au avut ocazia să o trăiască pînă acum. Schimbările dramatice petrecute în Europa umbresc însă într-o măsură considerabilă felul în care perspectiva democraţiei a mobilizat toate popoarele lumii. Ţările Americii de Sud şi Nord sunt în bună parte democratice. În Africa înregistrăm o perioadă de intense reforme democratice, iar în Asia iau naştere guverne democratice viguroase.
Aceste evenimente îi contrazic pe scepticii care erau de părere că „democraţia modernă, liberală este un apanaj exclusiv vestic care nu poate fi reprodus cu succes în alte medii culturale"1. Într-o lume la care la etapa actuală democraţia este practicată în ţări atît de diferite precum Japonia, Italia şi Venezuela, se poate spune că instituţiile democratice răspund unor aspiraţii universale la libertate şi autoguvernare. Actualitatea şi importanţa democraţiei contemporane sunt tot mai mult accentuate în publicaţiile anuale ale instituţiei americane Freedom House. Aceasta face o analiză a gradului de libertate politică şi cetăţenească prezent în fiecare ţară - două criterii esenţiale ale democraţiei contemporane. În 1990 Freedom House aprecia că 61 dintre cele 167 de state suverane ale lumii, care cuprind 39 la sută din populaţia lumii, sunt cu totul libere. Dar această cifră este deja depăşită, deoarece ea nu reflectă în întregime schimbările cauzate de revoluţiile democratice petrecute în Europa Răsăriteană precum reunificarea Germaniei, schimbările produse în republicile Uniunii Sovietice, restaurarea unor guverne formate prin alegeri în Nicaragua, Panama, Namibia şi Ţările Baltice şi eforturile de reinstaurare a democraţiei în Nigeria. În plus, „termenul democraţiei continuă să se răspîndească din Mongolia pînă în Taivan, iar pe continentul african, în Senegal, Gaban, Congo, Angola şi mai ales în Republica Sudafricană". Dar avîntul pe care l-a luat democraţia în cursul ultimilor 10 ani nu este o garanţie pentru instalarea cu succes a acesteia. Într-o cuvîntare ţinută la Managua, în Nicaragua, pentru un grup de reprezentanţi ai învăţămîntului şi oficialităţi guvernamentale, Chester E. Finn Jr., profesor de pedagogie şi politică civică la Universitatea Vanderbilt, spunea: "Este logic ca oamenii să prefere libertate, nu asuprirea. Dar acesta nu înseamnă că ne putem aştepta ca sistemele politice democratice să se nască şi să persiste de la sine de-a lungul vremii. Dimpotrivă, ideea democraţiei este durabilă, însă practica ei este precară". Desigur, valorile democratice parcurg în prezent o perioadă de înflorire, dar din perspectiva istorică de la Revoluţia Franceză petrecută la sfîrşitul secolului XVII pînă la instaurarea regimurilor monopartite la mijlocul secolului XX, majoritatea democraţiilor au fost puţine la număr şi au avut o viaţă scurtă. Acest adevăr nu cauzează nici pesimism, nici disperare, ci constituie o solicitare. E cert că dorinţa de libertate este probabil înnăscută, dar practicarea democraţiei se cere învăţată. Dacă istoria va continua sau nu să deschidă porţi către libertate şi şanse noi, va depinde de asiduitatea şi înţelepciunea colectivă a oamenilor şi nu de vreo lege de nestrămutat a istoriei, şi nici de cum de presupusa bunăvoinţă a unor conducători autoinstauraţi. Contra unor anumite păreri, o societate democratică sănătoasă nu este o arenă în care fiecare cetăţean urmăreşte realizarea propriilor sale interese. Democraţia înfloreşte atunci cînd ea „este îngrijită de cetăţeni dornici de a-şi folosi libertatea cu greu cîştigată pentru a participa la viaţa societăţii, alăturîndu-şi propria voce dezbaterilor publice, alegînd reprezentanţi care sunt răspunzători pentru acţiunile lor şi acceptînd nevoia de toleranţă şi compromis în cadrul vieţii sociale"2. Cetăţenii unei societăţi democratice se bucură de dreptul la libertate personală, dar poartă în acelaşi timp răspunderea de a se alătura concetăţenilor lor pentru a-şi determina un viitor în care valorile fundamentale ale libertăţii şi autoguvernării să fie păstrate. Democraţia în sine nu garantează nimic. Ea oferă în schimb posibilitatea succesului, dar şi riscul eşecului. În definiţia răsunătoare şi iscusită a lui Thomas Jefferson, promisiunea democraţiei este „viaţă, libertate şi căutarea fericirii". Guvernarea poporului de către popor înseamnă că cetăţenii unei societăţi democratice beneficiază împreună de avantajele ei şi poartă cu toţii poverile acesteia. Acceptînd atribuţia autoguvernării, generaţia prezentă caută să păstreze pentru generaţia următoare moştenirea cu greu cîştigată a libertăţii personale, a respectării drepturilor omului şi a domniei legii. În fiecare societate, fiecare generaţie trebuie să depună din nou munca de întreţinere a democraţiei - folosind principiile trecutului şi adaptîndu-le la practicile prezentului şi la o societatea aflată mereu în schimbare. Josef Brodsky, poet de origine rusă şi laureat al Premiului Nobel, scria: „Atunci cînd un om liber greşeşte, el nu învinuieşte pe altcineva". Acest adevăr este valabil pentru cetăţenii societăţii democratice, care trebuie să-şi asume răspundere pentru soarta societăţii în care au hotărît ei însuşi să traiască. În cele din urmă, obţinem guvernul pe care-l merităm. Analiza literaturii politice, filosofice, istorice şi juridice ne permite să conchidem că democraţia este una din formele de organizare a vieţii sociale. Ca fenomen social, democraţia e cunoscută încă din societatea primitivă. Ginta, tribul se autoguvernau pe bază democratică. Ca fenomen politic, democraţia a apărut aproximativ 5000 de ani în urmă în polisurile (oraşele - state) greceşti. Cuvîntul "democraţie" este în general bine cunoscut, dar el continuă să fie adesea greşit înţeles sau folosit abuziv datorită faptului că regimurile totalitare, la fel ca dictaturile militare, au pretins că există cu acordul poporului, autoetichetîndu-se drept democratice. Dar forţa ideii democratice a generat unele dintre cele mai profunde şi mai impresionante expresii ale voinţei şi inteligenţei umane: de la Pericle la Atena antică de la Vaclav - Havel în Cehoslovacia modernă, de la Declaraţia de Independenţă formulată de Thomas Jefferson în 1776 la ultimile cuvîntări ţinute de Andrei Saherov în 1989. Termenul "democraţiei" este de origine grecească ("demos" - popor şi "kratos" - putere ) şi semnifică - puterea poporului ori guvernarea de către popor. Astfel, se observă legătura putere - popor - democraţie. Se impun însă cîteva lămuriri. "A considera că democraţia reprezintă conducerea de către popor sau mase populare duce la neclarităţi. Din afirmaţiile de mai sus nu rezultă cu claritate "cine conduce" şi "care sunt cei conduşi". Pentru că în lumina definiţiilor de mai sus, înseamnă că poporul şi conduce şi este condus"3. De astfel, experienţa istorică arată că în toate timpurile a fost speculată voinţa poporulu, voinţa naţională. Această realitate este subliniată şi de Alexis de Tocqueville, care spune că: "...voinţa naţională este una din locuţiunile de care intriganţii din toate timpurile şi despoţii din toate epocile au abuzat cel mai mult"4. De aceea definirea cît mai exactă a democraţiei o constituie o preocupare de seamă a politologiei din antichitate pînă în prezent. Astfel, o definiţie pe care politologii o califică ca mai aproape de realitate este următoarea: "democraţia este o formă de organizare şi conducere politică a societăţii de către cei care deţin puterea prin consultarea cetăţenilor, ţinînd cont de voinţa acestora, de interesele şi de aspiraţiile de progres ale ţării", definiţie susţinută de Aristotel, Platon, V I. Lenin. Dicţionarul limbii române prezintă democraţia ca: "guvernarea de către popor, puterea supremă revenind poporului şi fiind exercitată direct de el sau de reprezentanţii aleşi conform unui sistem electoral liber"5.
Abrahan Lincoln definea democraţia ca fiind un mod de guvernămînt "al poporului, de către popor şi pentru popor". Aceeaşi idee e consfinţită de Constituţia Franţei în art. 2 "Democraţia este guvernarea poporului prin popor şi pentru popor". Prin urmare, ca formă de organizare şi conducere politică a societăţii, democraţia presupune două părţi: conducători şi conduşi, pe baza unor alegeri libere. Democraţia, conducătorii, deţinătorii puterii politice, indifernt de apartenenţa lor de grup social, trebuie să reprezinte voinţa majorităţii poporului. Democraţia fără putere practic este lipsită de sens, dar puterea politică, poate exista deseori fără democraţie. Democraţia politică de multe ori murea în focul luptei politice, se nega de tiranie, absolutism, fascism, dar din perspectiva dezvoltării obiective a societăţii ea apărea din nou. Dacă poeţii ar fi scris ode în cinstea democraţiei, atunci, probabil ea ar fi comparată cu legendara pasăre Phoenix, care arsă de nenumărate ori, reînvia de fiecare dată din propria-i cenuşă. Democraţia poate fi privită ca manifestarea mişcării social - politice a poporului, ca o formă de stat, ca un regim politic, ca participarea maselor la guvernare, ca un sistem de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale cetăţenilor. Despre democraţie se mai poate de vorbit ca despre un sistem de idei, concepţii, tradiţii etc. Dar din ce punct de vedere nu s-ar analiza conceptul democraţiei, în prim - plan apare aspectul personalităţii. E imposibil de conceput existenţa şi funcţionarea sistemului şi mecanismului democraţiei fără personalitate, în categoria căreia sunt incluse: "poporul, naţiunea, clasele, colectivele, grupurile etc."6 Practic democraţia n-ar exista nici făra existenţa libertăţii. Cuvintele libertate şi democraţie sunt adesea înlocuite unul cu altul, dar ele nu sunt sinonime. Desigur, democraţia constă într-un număr de idei şi principii privind libertatea, dar şi dintr-un număr de practici şi proceduri care au căpătat forma lor intelectuală de-a lungul istoriei, prin experienţă îndelungată, pe scurt spus, democraţia este instituţionalizarea libertăţii. De aceea, putem identifica principiile fundamentale, puse la încercare de-a lungul vremei - guvernarea constituţională, drepturile omului şi egalitatea în faţa legei pe care trebui să o posede fiecere societate care se numeşte pe drept democratică. În acest sens, Constituţia Republicii Moldova prevede în art. 1 pct. 3 că: "Republica Moldova este un stat de drept, democratic în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate".7 Moldova este un stat de drept, democratic în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Există democraţii directe şi democraţii reprezentative. Într-o democraţie directă, toţi cetăţenii pot participa la luarea hotărîrilor de interes public, fără a se folosi de reprezentanţi aleşi sau numiţi. Acest sistem este însă în mod clar practicabil doar în cadrul unor societăţi cu un număr restrîns de membri, cum ar fi o societate tribală, o organizaţie sindicală locală, cînd membrii acesteia se pot întruni într-o singură încăpere pentru a discuta problemele şi pentru a lua hotărîri prin înţelegeri verbale sau prin vot. Atena antică, prima democraţie din lume, reuşia să practice acest sistem, societatea numărînd 5000 sau 6000 de membru - numărul care reprezintă probabil în acelaş timp un maximum pentru practicare democraţiei directe. „Societăţile moderne, numeroase şi complexe, oferă foarte puţine ocazii pentru practicarea democraţiei directe. Chiar în nord - estul Statelor Unite unde adunările municipale din Noua Anglie constituie o tradiţie, majoritatea comunităţilor au devenit deja prea mari petru ca membrii lor să se poată aduna într-un singur loc pentru a-şi depune votul în legătură cu problemele ce afectează direct viaţa lor".8
Astăzi, cea mai frecventă formă de democraţie este democraţia reprezentativă. Aceasta înseamnă că cetăţenii aleg reprezentanţii oficiali, care iau hotărîri politice formulează legi şi administrează programe spre binele public. Felurile în care aceşti reprezentanţă oficiali sunt aleşi în SUA sunt foarte diferite. La nivel naţional, spre exemplu, legislatorii pot fi aleşi dintre reprezentanţii unor districte, care la rîndul lor au ales cîte un reprezentant. Sau conform unui sistem de reprezentare proporţională, fiecare partid politic reprezentat în forul legislativ corespunzător cu procentajul de voturi obţinut în timpul alegerilor naţionale. Alegerile provinciale şi locale pot fi efectuate după sistemul folosit la nivel naţional, sau prin consensul de grup mai curînd decît prin vot. Oricare este metoda folosită, reprezentanţii oficiali îşi ocupă funcţia în numele poporului şi sunt răspunzători faţă de aceasta pentru acţiunile lor. „Toate democraţiile sunt sisteme în care hotărîrile politice sunt luate conform părerii majorităţii cetăţenilor. Dar guvernarea de către majoritatea nu este în mod necesar diplomatică. Astfel, nimeni nu va considera că un sistem este echitabil dacă aceasta ar permite ca 51 la sută din populaţie să oprime restul de 49 la sută al acesteia. Într-o societate democratică, guvernarea majoritară trebuie însoţită de garanţii privind drepturile individului, acestea servind la rîndul lor drept mijloc de apărare a drepturilor minorităţilor - fie ele etnice, religioase, politice sau pur şi simplu acel grup care a pierdut în dezbaterile asupra unui subiect legislativ contraversat. Drepturile minorităţilor nu depind de bunăvoinţa majorităţii şi nu pot fi eliminate prin vot majoritar. Drepturile minorităţilor sunt apărate pentru că legile şi instituţiile democratice apără drepturile tuturor cetăţenilor."9 Cercetătoarea şi publicista Diane Ravintch, care în prezent ocupă funcţia de ministru adjunct al învăţămîntului în SUA, afirma într-o cuvîntare ţinută în cadrul unui seminar ce a avut loc în Polonia: „Atunci cînd o democraţie reprezentativă funcţionează în conformitate cu o constituţie, care limitează puterea guvernului şi garantează drepturi fundamentale tuturor cetăţenilor, această formă de guvernare este o democraţie constituţională. Într-o asemenea societate guvernează majoritatea, iar minorităţile sunt apărate prin lege, prin instituţionalizarea legii".
Aceste evenimente îi contrazic pe scepticii care erau de părere că „democraţia modernă, liberală este un apanaj exclusiv vestic care nu poate fi reprodus cu succes în alte medii culturale"1. Într-o lume la care la etapa actuală democraţia este practicată în ţări atît de diferite precum Japonia, Italia şi Venezuela, se poate spune că instituţiile democratice răspund unor aspiraţii universale la libertate şi autoguvernare. Actualitatea şi importanţa democraţiei contemporane sunt tot mai mult accentuate în publicaţiile anuale ale instituţiei americane Freedom House. Aceasta face o analiză a gradului de libertate politică şi cetăţenească prezent în fiecare ţară - două criterii esenţiale ale democraţiei contemporane. În 1990 Freedom House aprecia că 61 dintre cele 167 de state suverane ale lumii, care cuprind 39 la sută din populaţia lumii, sunt cu totul libere. Dar această cifră este deja depăşită, deoarece ea nu reflectă în întregime schimbările cauzate de revoluţiile democratice petrecute în Europa Răsăriteană precum reunificarea Germaniei, schimbările produse în republicile Uniunii Sovietice, restaurarea unor guverne formate prin alegeri în Nicaragua, Panama, Namibia şi Ţările Baltice şi eforturile de reinstaurare a democraţiei în Nigeria. În plus, „termenul democraţiei continuă să se răspîndească din Mongolia pînă în Taivan, iar pe continentul african, în Senegal, Gaban, Congo, Angola şi mai ales în Republica Sudafricană". Dar avîntul pe care l-a luat democraţia în cursul ultimilor 10 ani nu este o garanţie pentru instalarea cu succes a acesteia. Într-o cuvîntare ţinută la Managua, în Nicaragua, pentru un grup de reprezentanţi ai învăţămîntului şi oficialităţi guvernamentale, Chester E. Finn Jr., profesor de pedagogie şi politică civică la Universitatea Vanderbilt, spunea: "Este logic ca oamenii să prefere libertate, nu asuprirea. Dar acesta nu înseamnă că ne putem aştepta ca sistemele politice democratice să se nască şi să persiste de la sine de-a lungul vremii. Dimpotrivă, ideea democraţiei este durabilă, însă practica ei este precară". Desigur, valorile democratice parcurg în prezent o perioadă de înflorire, dar din perspectiva istorică de la Revoluţia Franceză petrecută la sfîrşitul secolului XVII pînă la instaurarea regimurilor monopartite la mijlocul secolului XX, majoritatea democraţiilor au fost puţine la număr şi au avut o viaţă scurtă. Acest adevăr nu cauzează nici pesimism, nici disperare, ci constituie o solicitare. E cert că dorinţa de libertate este probabil înnăscută, dar practicarea democraţiei se cere învăţată. Dacă istoria va continua sau nu să deschidă porţi către libertate şi şanse noi, va depinde de asiduitatea şi înţelepciunea colectivă a oamenilor şi nu de vreo lege de nestrămutat a istoriei, şi nici de cum de presupusa bunăvoinţă a unor conducători autoinstauraţi. Contra unor anumite păreri, o societate democratică sănătoasă nu este o arenă în care fiecare cetăţean urmăreşte realizarea propriilor sale interese. Democraţia înfloreşte atunci cînd ea „este îngrijită de cetăţeni dornici de a-şi folosi libertatea cu greu cîştigată pentru a participa la viaţa societăţii, alăturîndu-şi propria voce dezbaterilor publice, alegînd reprezentanţi care sunt răspunzători pentru acţiunile lor şi acceptînd nevoia de toleranţă şi compromis în cadrul vieţii sociale"2. Cetăţenii unei societăţi democratice se bucură de dreptul la libertate personală, dar poartă în acelaşi timp răspunderea de a se alătura concetăţenilor lor pentru a-şi determina un viitor în care valorile fundamentale ale libertăţii şi autoguvernării să fie păstrate. Democraţia în sine nu garantează nimic. Ea oferă în schimb posibilitatea succesului, dar şi riscul eşecului. În definiţia răsunătoare şi iscusită a lui Thomas Jefferson, promisiunea democraţiei este „viaţă, libertate şi căutarea fericirii". Guvernarea poporului de către popor înseamnă că cetăţenii unei societăţi democratice beneficiază împreună de avantajele ei şi poartă cu toţii poverile acesteia. Acceptînd atribuţia autoguvernării, generaţia prezentă caută să păstreze pentru generaţia următoare moştenirea cu greu cîştigată a libertăţii personale, a respectării drepturilor omului şi a domniei legii. În fiecare societate, fiecare generaţie trebuie să depună din nou munca de întreţinere a democraţiei - folosind principiile trecutului şi adaptîndu-le la practicile prezentului şi la o societatea aflată mereu în schimbare. Josef Brodsky, poet de origine rusă şi laureat al Premiului Nobel, scria: „Atunci cînd un om liber greşeşte, el nu învinuieşte pe altcineva". Acest adevăr este valabil pentru cetăţenii societăţii democratice, care trebuie să-şi asume răspundere pentru soarta societăţii în care au hotărît ei însuşi să traiască. În cele din urmă, obţinem guvernul pe care-l merităm. Analiza literaturii politice, filosofice, istorice şi juridice ne permite să conchidem că democraţia este una din formele de organizare a vieţii sociale. Ca fenomen social, democraţia e cunoscută încă din societatea primitivă. Ginta, tribul se autoguvernau pe bază democratică. Ca fenomen politic, democraţia a apărut aproximativ 5000 de ani în urmă în polisurile (oraşele - state) greceşti. Cuvîntul "democraţie" este în general bine cunoscut, dar el continuă să fie adesea greşit înţeles sau folosit abuziv datorită faptului că regimurile totalitare, la fel ca dictaturile militare, au pretins că există cu acordul poporului, autoetichetîndu-se drept democratice. Dar forţa ideii democratice a generat unele dintre cele mai profunde şi mai impresionante expresii ale voinţei şi inteligenţei umane: de la Pericle la Atena antică de la Vaclav - Havel în Cehoslovacia modernă, de la Declaraţia de Independenţă formulată de Thomas Jefferson în 1776 la ultimile cuvîntări ţinute de Andrei Saherov în 1989. Termenul "democraţiei" este de origine grecească ("demos" - popor şi "kratos" - putere ) şi semnifică - puterea poporului ori guvernarea de către popor. Astfel, se observă legătura putere - popor - democraţie. Se impun însă cîteva lămuriri. "A considera că democraţia reprezintă conducerea de către popor sau mase populare duce la neclarităţi. Din afirmaţiile de mai sus nu rezultă cu claritate "cine conduce" şi "care sunt cei conduşi". Pentru că în lumina definiţiilor de mai sus, înseamnă că poporul şi conduce şi este condus"3. De astfel, experienţa istorică arată că în toate timpurile a fost speculată voinţa poporulu, voinţa naţională. Această realitate este subliniată şi de Alexis de Tocqueville, care spune că: "...voinţa naţională este una din locuţiunile de care intriganţii din toate timpurile şi despoţii din toate epocile au abuzat cel mai mult"4. De aceea definirea cît mai exactă a democraţiei o constituie o preocupare de seamă a politologiei din antichitate pînă în prezent. Astfel, o definiţie pe care politologii o califică ca mai aproape de realitate este următoarea: "democraţia este o formă de organizare şi conducere politică a societăţii de către cei care deţin puterea prin consultarea cetăţenilor, ţinînd cont de voinţa acestora, de interesele şi de aspiraţiile de progres ale ţării", definiţie susţinută de Aristotel, Platon, V I. Lenin. Dicţionarul limbii române prezintă democraţia ca: "guvernarea de către popor, puterea supremă revenind poporului şi fiind exercitată direct de el sau de reprezentanţii aleşi conform unui sistem electoral liber"5.
Abrahan Lincoln definea democraţia ca fiind un mod de guvernămînt "al poporului, de către popor şi pentru popor". Aceeaşi idee e consfinţită de Constituţia Franţei în art. 2 "Democraţia este guvernarea poporului prin popor şi pentru popor". Prin urmare, ca formă de organizare şi conducere politică a societăţii, democraţia presupune două părţi: conducători şi conduşi, pe baza unor alegeri libere. Democraţia, conducătorii, deţinătorii puterii politice, indifernt de apartenenţa lor de grup social, trebuie să reprezinte voinţa majorităţii poporului. Democraţia fără putere practic este lipsită de sens, dar puterea politică, poate exista deseori fără democraţie. Democraţia politică de multe ori murea în focul luptei politice, se nega de tiranie, absolutism, fascism, dar din perspectiva dezvoltării obiective a societăţii ea apărea din nou. Dacă poeţii ar fi scris ode în cinstea democraţiei, atunci, probabil ea ar fi comparată cu legendara pasăre Phoenix, care arsă de nenumărate ori, reînvia de fiecare dată din propria-i cenuşă. Democraţia poate fi privită ca manifestarea mişcării social - politice a poporului, ca o formă de stat, ca un regim politic, ca participarea maselor la guvernare, ca un sistem de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale cetăţenilor. Despre democraţie se mai poate de vorbit ca despre un sistem de idei, concepţii, tradiţii etc. Dar din ce punct de vedere nu s-ar analiza conceptul democraţiei, în prim - plan apare aspectul personalităţii. E imposibil de conceput existenţa şi funcţionarea sistemului şi mecanismului democraţiei fără personalitate, în categoria căreia sunt incluse: "poporul, naţiunea, clasele, colectivele, grupurile etc."6 Practic democraţia n-ar exista nici făra existenţa libertăţii. Cuvintele libertate şi democraţie sunt adesea înlocuite unul cu altul, dar ele nu sunt sinonime. Desigur, democraţia constă într-un număr de idei şi principii privind libertatea, dar şi dintr-un număr de practici şi proceduri care au căpătat forma lor intelectuală de-a lungul istoriei, prin experienţă îndelungată, pe scurt spus, democraţia este instituţionalizarea libertăţii. De aceea, putem identifica principiile fundamentale, puse la încercare de-a lungul vremei - guvernarea constituţională, drepturile omului şi egalitatea în faţa legei pe care trebui să o posede fiecere societate care se numeşte pe drept democratică. În acest sens, Constituţia Republicii Moldova prevede în art. 1 pct. 3 că: "Republica Moldova este un stat de drept, democratic în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate".7 Moldova este un stat de drept, democratic în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Există democraţii directe şi democraţii reprezentative. Într-o democraţie directă, toţi cetăţenii pot participa la luarea hotărîrilor de interes public, fără a se folosi de reprezentanţi aleşi sau numiţi. Acest sistem este însă în mod clar practicabil doar în cadrul unor societăţi cu un număr restrîns de membri, cum ar fi o societate tribală, o organizaţie sindicală locală, cînd membrii acesteia se pot întruni într-o singură încăpere pentru a discuta problemele şi pentru a lua hotărîri prin înţelegeri verbale sau prin vot. Atena antică, prima democraţie din lume, reuşia să practice acest sistem, societatea numărînd 5000 sau 6000 de membru - numărul care reprezintă probabil în acelaş timp un maximum pentru practicare democraţiei directe. „Societăţile moderne, numeroase şi complexe, oferă foarte puţine ocazii pentru practicarea democraţiei directe. Chiar în nord - estul Statelor Unite unde adunările municipale din Noua Anglie constituie o tradiţie, majoritatea comunităţilor au devenit deja prea mari petru ca membrii lor să se poată aduna într-un singur loc pentru a-şi depune votul în legătură cu problemele ce afectează direct viaţa lor".8
Astăzi, cea mai frecventă formă de democraţie este democraţia reprezentativă. Aceasta înseamnă că cetăţenii aleg reprezentanţii oficiali, care iau hotărîri politice formulează legi şi administrează programe spre binele public. Felurile în care aceşti reprezentanţă oficiali sunt aleşi în SUA sunt foarte diferite. La nivel naţional, spre exemplu, legislatorii pot fi aleşi dintre reprezentanţii unor districte, care la rîndul lor au ales cîte un reprezentant. Sau conform unui sistem de reprezentare proporţională, fiecare partid politic reprezentat în forul legislativ corespunzător cu procentajul de voturi obţinut în timpul alegerilor naţionale. Alegerile provinciale şi locale pot fi efectuate după sistemul folosit la nivel naţional, sau prin consensul de grup mai curînd decît prin vot. Oricare este metoda folosită, reprezentanţii oficiali îşi ocupă funcţia în numele poporului şi sunt răspunzători faţă de aceasta pentru acţiunile lor. „Toate democraţiile sunt sisteme în care hotărîrile politice sunt luate conform părerii majorităţii cetăţenilor. Dar guvernarea de către majoritatea nu este în mod necesar diplomatică. Astfel, nimeni nu va considera că un sistem este echitabil dacă aceasta ar permite ca 51 la sută din populaţie să oprime restul de 49 la sută al acesteia. Într-o societate democratică, guvernarea majoritară trebuie însoţită de garanţii privind drepturile individului, acestea servind la rîndul lor drept mijloc de apărare a drepturilor minorităţilor - fie ele etnice, religioase, politice sau pur şi simplu acel grup care a pierdut în dezbaterile asupra unui subiect legislativ contraversat. Drepturile minorităţilor nu depind de bunăvoinţa majorităţii şi nu pot fi eliminate prin vot majoritar. Drepturile minorităţilor sunt apărate pentru că legile şi instituţiile democratice apără drepturile tuturor cetăţenilor."9 Cercetătoarea şi publicista Diane Ravintch, care în prezent ocupă funcţia de ministru adjunct al învăţămîntului în SUA, afirma într-o cuvîntare ţinută în cadrul unui seminar ce a avut loc în Polonia: „Atunci cînd o democraţie reprezentativă funcţionează în conformitate cu o constituţie, care limitează puterea guvernului şi garantează drepturi fundamentale tuturor cetăţenilor, această formă de guvernare este o democraţie constituţională. Într-o asemenea societate guvernează majoritatea, iar minorităţile sunt apărate prin lege, prin instituţionalizarea legii".
